Eu ma acreditez, tu te acreditezi...
Noimebrie 2009
Odata cu apropierea de 2010, o noua moda – care capata pe alocuri accente obsesive – s-a instalat printre profesionistii (si neprofesionistii) din lumea trainingului: acreditarea. Reglementarile europene, zic unii, interzic acelora care nu sunt certificati de un organism national abilitat, sa-si desfasoare activitatea dupa ianuarie 2010.
Asa ca, in buna traditie a ingrasarii porcului in ajun, toata lumea din industrie se acrediteaza. Traineri interni din diferite companii, freelanceri, traineri cu experienta din companii de profil – toti se „certifica” la gramada. Un curs organizat in graba, mult material didactic in manualul cursantului si un profesor agreabil si cu experienta atestabila in „educatia adultilor” – si iata cum institutiile deja acreditate ca furnizori de formare profesionala au mai impuscat o grupa sau doua, pe final de an. Un an care, in pofida declaratiilor sforaitoare si pe alocuri chiar politicianiste ale unor colegi din piata, a fost cel mai negru si mai auster din istoria si asa subtirica a trainingului in Romania.
Si ca de obicei, sentimentul romanesc al fiintei a triumfat! Experimentati sau nu, cu abilitati sau nu, cu stapanire de sine si cu prestanta sau boboci timizi si speriati de sunetul propriei voci intr-o sala de curs – toti „au luat”. La urma urmei, toti sunt – nu-i asa? – de familie buna.
Toate bune si frumoase. Singura intrebare care nu primeste raspuns, din modul acesta de functionare, este urmatoarea: daca tot se dau certificarile (in afara de cazuri complet dezastruoase) doar pe criteriul participarii si nu pe criterii de performanta, de ce nu se apeleaza la un sistem mai simplu, gen taxa de intrare in breasla? Vrei sa te faci trainer (cand ai sa fii mare)? Te duci frumusel si achiti o taxa la stat si mai vezi tu ce faci cu dobandirea competentelor necesare in piata...
Ca tot veni vorba de piata, trainerii buni si cei ne-buni se cam stiu. Nu este nevoie de o hartie in plus din partea nu-stiu-carui minister. Desi, daca e ordin, cu placere!...
Este de mentionat, cred, si un alt aspect in legatura cu certificarile si acreditarile. Marile companii inca incearca (iar unele declara ca au si reusit, macar partial) sa acceseze bani europeni, pe axa POSDRU. Pentru derularea programelor finantate prin fonduri europene, este necesara acreditarea furnizorului de formare profesionala, precum si a trainerilor care vor livra respectivele programe. O ocazie in plus, ne-am fi putut gandi, de a mai cerne graul de neghina. De a elimina, odata pentru totdeauna, stilul academic si „profesoral” din salile de training, „citaniile” de teorii insipide inghesuite in zeci de slide-uri. O ocazie, deci, de a seta standardele in profesia de trainer foarte sus, acolo unde trebuie sa se afle!
Ca tot ce se incepe insa, in spatiul carpato-danubiano-pontic, sub presiune externa, si aceste demersuri s-au transformat repede in forma fara fond – prilej de a mai justifica cateva salarii in aparatul administrativ. Si de a mai arhiva niste documente. Si atat.
Pentru cine doreste sa devina trainer cu adevarat, sunt de cautat programele care nu iti dau neaparat o acreditare oficiala la final. Programe unde faci insa cu adevarat practica, unde esti rupt in bucati la feedback si din care iesi cu linii clare si personalizate de actiune pentru propria dezvoltare!
P.S. Succes colegilor care inca nu au apucat sa-si ia hartia. Sa va acreditati bine!
Dan Cārciumaru
